Check in la job-ul perfect cu Constantin – Lucian ALEXANDRESCU

Încă de mic îmi priveam părinții cum trebuiau să treacă prin aceeași rutină zilnică, a pregătirii pentru serviciu, iar eu, foarte curios din fire, îi întrebam: Unde plecați? Ei îmi răspundeau la fel: La muncă copilaș. Nu aveam eu de unde să știu pe atunci ce înseamnă munca, îmi imaginam doar că se duc într-un anumit loc bat 2-3 cuie într-o scândură sau dau 2-3 telefoane și aia e munca lor, se vor întoarce acasă cu bani.

Pot spune că și eu “munceam” atunci, consideram că dintr-un simplu mers până la magazinul din colț, spălat rufe sau ștersul prafului meritam să primesc un ban pentru “serviciul” meu, dar de cele mai multe ori nu se întâmpla așa, eram fericit dacă primeam ceva dulce la schimb, banii nu contau deoarece nu aduceau la fel de multe zâmbete pe buze cât o prăjitură făcută de bunica mea sau o bomboană din partea părinților mei. Nu refuzam niciodată nici măcar o sarcină care mi se cerea, ajunsesem să ajut chiar și la construcția unei case pentru cei dragi mie, nu contracost desigur, ci pentru satisfacția mea și a familiei mele.

Lumea era a mea atunci, puteam să pretind că vreau să devin ceea ce visam noaptea, de la doctor până la astronaut dar, am început să cresc, mergeam la școală și începeam să învăț foarte multe lucruri. Mi se punea din ce în ce mai des întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare? Eu nu știam, mă consideram încă prea mic sau prea nepregătit pentru a face ceva, a avea o anumită responsabilitate și a fi platit. Trecând prin toți anii de școală și auzind părerile diferiților profesori precum: ți-ar sta bine ca doctor, ofițer în armată, avocat, m-au făcut să îmi dau seama ceea ce NU vreau să devin pentru că nu îmi plăcea ideea ca altcineva să îmi decidă viitorul. Uneori, la temele pentru acasă, pe lângă bunicul meu, mă ajuta un prieten de familie, dânsul era (și este în continuare) inginer la uzina din orașul meu natal și eram tot timpul fermecat cum omul acesta reușea întotdeauna să se adapteze și să îmi ofere un răspuns pentru orice întrebare care o aveam, iar atunci am avut o revelație, mi-am promis că o să invăț bine să intru printre primii în liceu la mate-info și ulterior să intru la Politehnică.

Ajuns în facultate a trebuit să mă adaptez noilor cerințe: trăitul departe de familia mea, locuitul în cămin, găsirea unui loc de muncă temporar încât să îmi permită să merg la ore. Pot spune că în timpul anilor de facultate am activat în multe medii: am făcut voluntariat, am împărțit ziare și pliante în intersecții, am fost mascotă pentru copii, am ajutat la amenajarea unor locații pentru diferite evenimente, promoter, operator pc, operator call center, manechin pentru videoclipuri etc. Nu am făcut aceste joburi pentru că îmi doream sau pentru că ar fi fost joburile perfecte, ci pentru că aveam nevoie de un ban în plus dar le-am făcut cu simț de răspundere și nu sunt adeptul în a face un lucru doar ca să fie făcut ci să fie făcut bine, dar nu exista nici măcar o satisfacție atunci când munceam. Însă nu mi-am încălcat promisiunea, nu am neglijat niciodată învățătura, mi-am dat seama că banul se câștigă greu, de cele mai multe ori implică sacrificii, că nu era chiar așa cum mă gândeam eu până atunci.

Cu găsirea unui job perfect m-am confruntat cel mai mult, deoarece nu știam exact în ce domeniu aș vrea să activez (cercetare sau producție), însă m-am gândit foarte mult la pasiunile mele, la ce sunt bun și la ce aș putea să-i ajut și pe alții, ce îmi face plăcere să fac și cum aș putea să transpun această plăcere într-o carieră, am căutat alți oameni care împărtășesc aceleași pasiuni ca și mine (știința și tehnologia). Pentru mine, acest domeniu reprezintă tot ceea ce îmi doresc de la un viitor job. În general mă înconjor de persoane mai inteligente decât mine, de la care am ce învăța, locul unde niciodată nu ar interveni monotonia deoarece mereu m-aș confrunta tot timpul cu câte ceva nou sau lucruri care mi-ar pune la contribuție mintea și ador asta, aș avea șansa să particip la ceva inovator în lume sau dacă sunt suficient de capabil, înzestrat și talentat aș inventa chiar eu ceva. Pentru mine acest job înseamnă să mă trezesc în fiecare dimineață pregătit, cu zâmbetul pe buze și emoționat deoarece nu știi ce te așteaptă în acea zi, locul în care îmbrățișezi ordinea stabilită și te bucuri de provocările fiecărei zile iar, la sfârșitul zilei să te întorci acasă cu același zâmbet pe buze și cu satisfacția lucrului bine făcut. Majoritatea persoanelor își aleg job-ul în funcție de numărul de cifre din salariu, locația acestuia, dacă este la un birou sau nu etc. Eu prefer să fac ceea ce îmi place și mă face să mă simt împlinit. Nu spun că mi se pare un mediu relaxant, din contră, trebuie să învăț mai mult și mai mult pentru a acumula cât mai multe informații, de asemenea fac toate eforturile necesare pentru a mă menține întotdeauna pe calea ce mi-am ales-o, astfel încat să-mi construiesc propria modalitate de a trăi, spiritual și fizic. Cât despre colectiv, sunt de părere că ar trebui să gândim și acționăm ca o familie, fiecare dintre noi este valoros și trebuie să contribuim toți pentru o mai bună omogenitate “toți pentru unul și unul pentru toți!”. Am reușit să lucrez trei luni în acest domeniu (doar atât a fost bursa), dar sper că în cel mai scurt timp mi se va oferi o nouă șansă și voi da cu prima ocazie un check-in 😀 .

În cele din urmă, un alt job perfect pe care toți trebuie să îl facem cu plăcere este acela de părinte, pentru mine nu ar exista un salariu sau câștig mai mare decât fericirea sufletului atunci când te întorci acasă după o zi de muncă iar acolo te așteaptă un copilaș mucos care tresare de fericire și îți spune: Ce faci tati?

Constantin – Lucian ALEXANDRESCU