Check-in la job-ul perfect cu Theodora Badulescu
Se spune că oamenii care nu au vicii au virtuți enervante. Unii vorbesc prea mult, alții râd tot timpul, alții vin prea devreme la serviciu, iar unii dintre ei țin neapărat să numească, să categorisească, să așeze lucrurile și oamenii la locurile lor, să facă totul să se potriveacă și să meargă; eu vreau să descopăr ce îi face pe oameni să ticăie. Observ oamenii, pe unii îi îmbrățișez în gând. În vremea în care ne împrumutăm de pantofi, de cărți și de timp, ne lovim de tertipuri de existență generoase, de nou și de frumos-ambalat, vreau să le descopăr oamenilor motivația de a fi cea mai bună variantă a lor, de a își fi egali propriilor aptitudini și sinceri în fața traiectoriei irepetabile a clipei.
E nouă fără zece minute. În departamentul de Resurse Umane soarele intră prin geamuri și se scurge pe hainele oamenilor, le intră în ochi și oamenii privesc cu soare unii la alții. Scaunele sunt goale; toți stau în picioare sau sprijiniți de birouri, discută și dau din mâini, unii râd încet, cât să nu deranjeze, alții schițează fără prea mult talent cu verde și cu roșu o nouă strategie de recrutare. Ideile circulă atât de efervescent că nu poți urmări degetele celor care le notează pe tablete.
Decorul e simplu. Pe pereții pastelați atârnă tablouri cu dimineți în vârful munților. Birourile sunt mai degrabă niște mese albe, rotunde, nealiniate, dar așezate curat. Geamurile sunt mari- ziua nu folosim prea multă energie electrică. De cinci ani, în colțul stâng al încăperii, o canepea mov, compactă, confortabilă, stă martoră a sute de brainstorming-uri, a zeci de aniversări, a câtorva emoții rare.
Oamenii respiră liniștiți în hainele pe care le poartă. Nu întarzie și nu se plâng. Se corectează, se încurajează și se bat pe umeri unii pe alții. Fiecare își află mulțumirea în libera sa participare la armonia generală, competențele morale ale fiecăruia sunt indespensabile celor intelectuale, toți se ghidează în eșecuri după politica vinovăției, nu după cea a rușinii, așa încât greșelile sunt asumate și conflictele rezolvate înainte de a începe. Îmi pun geanta pe scaun și mă grăbesc să dau check-in la jobul meu perfect.
Într-un moment de liniște, îi întreb pe colegii mei ce înseamnă pentru ei perfecțiunea la locul de muncă. Adina îmi răspunde – un cadru social perfect. Ceilalți sunt de acord. Îi întreb ce înseamnă un cadru social perfect. Cei mai în vârstă se uită unii la alții și zâmbesc. Restul clocotesc: implicare, creativitate, inspirație, excelență, transparență, fun, motivație, convergență, valoare adăugată din punct de vedere intelectual, curaj, echipă, voce, Andreea (zice Mihnea, tipul care s-a îndrăgostit de Andreea). Toți râd de drag. Uneori trebuie să le amintești oamenilor ce îi unește în virtutea a ceea ce pot face împreună pentru că sunt prea plini de viață ca să umble cu jumătăți: jumătate azi – jumătate mâine, jumătate da – jumătate n-am curaj, jumătatea perfectă a omului pe dinăuntru copleșit de imperfecțiuni, pe jumătate iubit.
Ceea ce vreau să spun este că jobul perfect are nevoie de oameni care să dea apă să bea omului care poartă cu sine carcasa resursei umane. Un om hidratat la suflet va fi ca un arbore care izbucnește spre cer. Ori, ce resursă mai vie să vrem, dacă nu omul care se autodepășește și, care, zâmbind, ne deschide ușa pe care scrie SUCCES? Perfecțiunea job-ului nu are treabă cu uscata și falsa exemplaritate umană, ori cu grandilocvența strânsă de gât cu cravata. De la înălțimea absolutului, perfecțiunea are natură meta-etică, superioară înțelegerii noastre. De la înălțimea lumii ficționale, perfecțiunea înseamnă, poate, candoarea cu care omul de zăpadă privește focul. La locul de muncă, perfecțiunea nu e cea despre care ne scuzăm că este de neatins, perfecțiunea e cea cu care suntem împreună, în fiecare zi; perfecțiunea e soarele cu care oamenii se uită unii la alții.
Theodora Badulescu
